Seismul amurgului a ciobit bibelourile lumii: Ziua & Nopatea.

Sufletul îmi cade în adânc, iar
Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat
ca fântânile din imperiul lutului.
O îmbrãţişare firbinte, ca razele ce pornesc din mâna Lui, mã cuprinde de jur împrejur. Nimic nu vrea sã fie altfel decat este.
Pentr-un moment sau doua un fior de dor ma cuprinde,
tânjesc...
aşa cum luna tanjeste dupa soare,
poate pentru cã a pierit sub stânci,
sau poate cã s-a cufundat în pământ.
apoi... Am scuptat dragostrea in ceaţa diminetii...
dar a netezit-o Strălucirea Lui, ce-mi incalzeşte rugaciunile
emoţiile...
suferinţele.
Se naşte lumina. Mai întâi, ca o faţã palidã a unei flori transparente de uitare,
Apoi, ca un RoGvAiV de sentimente ce îneacã orice suflet, de dragoste,
de dor, de pace.
Dar eu mi-am amcorat inima în frãmântarea cercurilor unei bãlţi, sã ma odihnesc...
Te-am cautat în amintiri pânã s-a despicat vãzduhul şi mi-am spus sã aştept.
…………acum aştept…………...
Totul devine atât de dulce vederii mele,
Incât trebuie sã mã şterg cu un petec de nor,
sã nu m-amãgesc...
Dar norul s-a transformat intr-o baie de ciocolatã,
şi lacrime în stropi mari au început sã inunde profunzimea ocnei cerului
ce se dăruieşte lumilor de jos.
Acum “faţa” pãleşte privirii mele, iar taina nopţii absoarbe a zilei clipã.
Stelele zâmbiotoare coboarã lin, spre mine...
Şi lacrimele înceteazã sã mai stinga pasiunile obrazului infierbantat a lumii de lut.
Soarele se transfigureazã-n luna...
Toul revine înapoi la “nimicul”de acum un moment.
Dar Dumnezeu,
Dumnezeu rămîne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvîrşită în noi.
Nimeni n-a văzut vre-odatã faţa lui Dumnezeu,
dar dacã închizi ochii şi te laşi “îmbraţişat” o poţi simţii odata cu naşterea primei raze de speranţã.